În 5 februarie 1953, în temniţa de la Sighetu Marmaţiei, se stingea din viaţă unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României. Iuliu Maniu plătea, astfel, cu viaţa, curajul de a se fi opus celor mai crâncene dictaturi ale secolului XX: nazismul şi comunismul. Documentele istorice arată că Iuliu Maniu şi-a asumat conştient destinul de martir. El a pierit flămând şi bolnav, într-o celulă insalubră îngheţată, care poate fi văzută de cei care ajung la Memorialul de la Sighet. Trupul lui Iuliu Maniu a fost îngropat pe malul Tisei, în Cimitirul Săracilor, alături de cele ale tovarăşilor săi de suferinţă. Criminalii comunişti nu i-au iertat niciodată curajul cu Iuliu Maniu s-a opus ciumei roşii venite din Rusia Sovietică, potrivit ClujToday.ro.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, elita românească s-a opus marxismului, iar sovieticii i-au făcut să plătească scump pe liderii românilor. Liderul PNŢ, Iuliu Maniu, alături de alţi politicieni ţărănişti şi liberali, au pierit în temniţe. La fel s-a întâmplat şi cu vechiul său prieten, cardinalul Iuliu Hossu, împreună cu care Iuliu Maniu făcuse Unirea din 1918. Regele Mihai I a fost alungat din ţară, într-un exil care a durat cinci decenii.

Cazul lui Iuliu Maniu este aparte. Comuniştii îl urau nu doar pentru că se opunea instaurării dictaturii comuniste în România, ci şi pentru că zdrobise în faşă o revoluţie bolşevică la Viena. Povestea ocupării vechii capitale imperiale a fost documentată fotografic de Emanoil S. Mîrza, cel care avea să devină apoi fotograful Marii Uniri. De asemenea, în anul 2009, am publicat această poveste a românilor care au ocupat Viena în România liberă. Iată articolul, cu unele mici modificări:

Viitorul lider al PNŢ, Iuliu Maniu, a fost recrutat în armata austro-ungară în luna mai 1915. Şi asta deşi el îndeplinea funcţia de avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Cluj, un post care l-ar fi scutit de serviciul militar. Lăsarea sa la vatră era condiţionată, însă, de depunerea unui jurământ către „patria maghiară”, dar Iuliu Maniu a refuzat categoric să facă acest compromos. Liderul românilor ardeleni a fost trimis la şcoala de ofiţeri a Regimentului 36 Imperial şi Regal din Budapesta. După ce a obţinut gradul de sublocotenent, el a fost trimis într-un scurt stagiu pe frontul rusesc, în Galiţia. Apoi, el a fost trimis pe frontul italian. Astfel că, la 9 iunie 1916, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă unui alt lider al Partidului Naţional Român, Valeriu Branişte, Iuliu Maniu devenise ofiţer în cadrul Regimentului 26 al Armatei Austro-Ungare. În luna noiembrie 1917, unitatea lui Iuliu Maniu ajunsese până la Piave. În acele momente, aveau loc „lupte mari, cari după toate semnele se vor mai înteţi. Suntem cu toţii în mâna lui Dumnezeu. În el mi-i toată nădejdea”, după cum afirma Iuliu Maniu în scrisoarea către Valeriu Branişte. În ciuda faptului că deţinea cel mai mic rang ofiţeresc din armata austro-ungară, în cursul războiului, Iuliu Maniu era liderul politic al românilor ardeleni înrolaţi în regimentele Dublei Monarhii, iar vocea sa era ascultată până şi de generali.

Potrivit istoricului Apostol Stan, autorul unui volum despre Iuliu Maniu, „În vara anului 1918, Maniu se afla concentrat pe frontul italian de la Piave, ca şi comandant de baterie în Regimentul 14 Artilerie. În acele momente de derută şi de înfrângeri pentru Austro-Ungaria, Iuliu Maniu a dezertat de pe front”. Nu era singurul soldat care părăsea armata imperială. În mai multe zone ale imperiului, reprezentanţii naţiunilor înglobate în monarhia habsburgică făceau eforturi de a se desprinde în statul care intrase în disoluţie. Iuliu Maniu a ajuns la Arad, unde membrii Consiliului de Conducere al Partidului Naţional Român încercau să formeze un adevărat guvern românesc al Transilvaniei. Practic, ei pregăteau instaurarea unei administraţii româneşti în Transilvania pentru prima dată de la Revoluţia de la 1848, condusă de Avram Iancu.

Iuliu Maniu a fost desemnat drept ministru de Război al noii administraţii româneşti din Transilvania. Astfel că el a primit însărcinarea să îi regrupeze pe românii din armata austro-ungară în regimente naţionale, aflate sub autoritatea conducerii Partidului Naţional Român. Astfel că Iuliu Maniu a plecat la Viena, capitala imperială în care mai pulsau ultimele rămăşiţe de viaţă ale monarhiei habsburgice. Ultimul împărat austro-ungar, Carol de Habsburg, ulterior declarat sfânt de Biserica Catolică pentru eforturile sale de a pune capăt Primului Război Mondial, trecuse puterea în mâinile Parlamentului austriac, fără să abdice formal. Viena era însă în haos. Unităţile armatei austro-ungare se confruntau cu un val de dezertări, iar regimentele austriece, contaminate cu bolşevismul de pe frontul rusesc, scăpaseră de sub controlul autorităţilor. La Viena, Iuliu Maniu l-a contactat pe unul dintre cunoscuţii săi din perioada de dinainte de război, în care fusese deputat în Parlamentul de la Budapesta, colonelul Otto Muller. Prin intermediul acestuia şi cu mijlocirea prinţului von Lichtenstein, Iuliu Maniu a reuşit să obţină o audienţă la comandantul armatei imperiale, generalul von Straeger Steiger, dar nu în calitate de sublocotenent dezertor, ci în aceea de reprezentant al autorităţii româneşti din Transilvania. Iuliu Maniu i-a adus la cunoştinţă acestuia că a început organizarea unei armate naţionale, cu soldaţii şi ofiţerii români care serviseră în armata habsburgică. Adjuncţii liderului PNR erau baronul Ioan Boeriu, recent înălţat la gradul de mareşal de către împăratul Carol de Habsburg, şi generalul de brigadă Moga.

„La Viena, însă, izbucnind greva generală care cuprinsese inclusiv poliţia oraşului, se întregistrau – în august 1918 – agresiuni, furturi, violuri şi tâlhării. Într-un asemenea context, Iuliu Maniu s-a oferit să asigure ordinea. El se baza pe soldaţii români din capitala austriacă, rămaşi neatinşi de contagiunea bolşevică sau paficistă. Regimentul Orăştie, de pildă, cu un efectiv de circa 5.000 de oameni, dispunea de 85 la sută români. Pentru a asigura ordinea în Viena, Maniu a pretins să i se subordoneze cazărmile Ferdinand şi Carol, acolo unde erau cazaţi ofiţerii şi soldaţii români”, potrivit istoricului Apostol Stan. În Viena şi în împrejurimi, Iuliu Maniu dispunea de o armată de 60.000 de oameni. În întreg imperiul, armata naţională a românilor din Transilvania dispunea de 160.000 de soldaţi şi de ofiţeri. Iuliu Maniu şi-a instalat comandamentul chiar într-o aripă a Ministerului de Război din Viena. Armata compusă din foştii soldaţi şi ofiţeri români din Dubla Monarhie era condusă de un fel de stat-major, care se numea Senatul militar român, a cărui crearea fusese decisă la o reuniune ţinută la restaurantul Dreher Park din Schonbrunn, în data de 30 octombrie 1918. Acest Senat a fost autoritatea care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să recapate controlul asupra unei părţi a fostei poliţii imperiale şi asupra unui număr de soldaţi capabil să garanteze ordinea în capitala austriacă, după cum atestă documentele aflate în arhivele militare din Viena. Dacă nu ar fi existat armata condusă de Iuliu Maniu, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei. La Budapesta, soldaţii bolşevici din fosta armată austro-ungară au creat Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist din Europa Centrală, condus de Bela Kun. Această republică a fost, însă, desfiinţată, în anul 1919, de către armata regală română, care a ocupat Budapesta după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania. În urma ocupaţiei armatei române, la Budapesta a venit la putere amiralul – regent Miklos Horthy, cel care avea să ocupe, două decenii mai târziu, Transilvania de Nord.

În calitate de conducător militar al românilor ardeleni, din centrul de comandă de la Viena, Iuliu Maniu a avut un rol decisiv şi în formarea şi recunoaşterea Cehoslovaciei. El i-a organizat pe românii din Praga, în număr de câteva mii, care proveneau din regimentele organizate în Cluj, Braşov şi Oradea. Ei au format o Legiune românească. Unitatea militară era comandată de căpitanul Silviu Alexandru, asistat de 20 de ofiţeri şi de 80 de subofiţeri. Timp de 20 de zile, Legiunea românească a ocupat Praga şi a protejat Comitetul Naţional Cehoslovac de încercările generalilor rămaşi fideli Austro-Ungariei de a prelua controlul asupra capitalei Cehiei. Pe atunci, Praga era un oraş care suferise o intensă colonizare germană, după ce Casa de Habsburg înfrânsese nobilimea cehească răsculată, în bătălia de la Muntele Alb, din 1620. Austriecii doreau ca Praga, ba chiar întreaga Cehie, să rămână în componenţa Austriei, iar unii propuneau chiar formarea unei federaţii austriaco-ceheşti, însă liderii cehi au refuzat aceste propuneri.

 

Citiți mai mult AICI

Comments

comments

By UP News

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *