Numele contelui Filip de Flandra, principe al Belgiei, a devenit cunoscut publicului românesc în 11 februarie 1866. Atunci, un grup de conspiratori, format din oameni nemulțumiți de regimul tot mai autoritar al lui Alexandru Ioan I Cuza, l-a silit pe domnitorul Unirii să abdice.

Filip de Flandra a fost proclamat imediat principe al Principatelor Române Unite. Soluția instalării principelui belgian părea una excelentă: el se înrudea nu doar cu Familia Regală Belgiană, care era una dintre ramurile familiei de Saxa-Coburg și Gotha, ci și cu Familia Regală Britanică, în condițiile în care Principele Consort Albert, soțul Reginei Victoria, provenea și el din aceeași familie. Mai mult, mama sa, Louise, provenea din Familia Regală a Franței, din ramura Orleans, iar soția contelui Filip de Flandra, Maria, provenea din Familia Regală a Prusiei, din ramura Hohenzollern-Sigmaringen. Era fiica principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care a renunțat la independența principatului său pentru a contribui la construirea unei Germanii unite.

Toate aceste lucruri întăreau ideea că Filip de Flandra va reuși să consolideze Unirea realizată de Alexandru Ioan I Cuza și va reuși, de asemenea, să obțină independența României. Însă, în mod surprinzător, Filip de Flandra a renunțat la tronul Principatelor, deși unii istorici sunt de părere că Filip de Flandra ar fi acceptat inițial, în timpul negocierilor secrete care au precedat Unirea din 1859. Atunci, elitele din Moldova și din Țara Românească doreau Unirea sub un principe străin, iar alegerea lui Alexandru Ioan I Cuza a fost o soluție de compromis, din cauza opoziției unor mari puteri față de ideea aceasta.