de Valer Simion Cosma

De ce este nevoie, de fapt, pentru ca o comunitate să se apere împotriva poluării?

Atenția publică este atrasă, de obicei, de momente spectaculoase: un protest, o hotărâre judecătorească, un scandal mediatic, o decizie guvernamentală. Cu toate acestea, una dintre cele mai importante constatări ale proiectului ECOJUST este că justiția de mediu este rareori câștigată doar prin evenimente dramatice. În spatele fiecărui conflict vizibil se află o cantitate enormă de muncă civică, în mare parte invizibilă, desfășurată de oameni obișnuiți de-a lungul multor ani.

Această conștientizare a apărut treptat în urma cercetărilor proiectului ECOJUST privind conflictele de mediu din întreaga Românie. Deși activitatea noastră confirmă ceea ce cercetătorii din domeniul justiției de mediu susțin tot mai des – și anume că poluarea este adesea produsă prin procese de externalizare a costurilor de mediu și prin ceea ce unii cercetători numesc acumulare prin contaminare –, cercetarea noastră a scos la iveală și un aspect care a primit mult mai puțină atenție: munca necesară pentru a rezista acestor procese. Pentru a descrie acest fenomen, am dezvoltat conceptul de muncă lentă de contestare (slow labor of contestation).

Conceptul a reieșit din cercetarea noastră etnografică din Băicoi, o comunitate semi-rurală din sudul României care a petrecut aproape un deceniu confruntându-se cu consecințele de mediu ale unei platforme de gestionare a deșeurilor, care s-a extins treptat de la procesarea deșeurilor nepericuloase la cele periculoase. Locuitorii s-au confruntat cu mirosuri recurente, incendii la rampa de gunoi, îngrijorări privind calitatea aerului și temeri tot mai mari legate de impactul pe termen lung asupra sănătății. Totuși, cel mai frapant aspect al acestui caz nu a fost doar poluarea în sine, ci efortul extraordinar necesar pentru a o contesta.

Injustiția de mediu este adesea descrisă prin concepte precum inegalitatea, excluderea, vulnerabilitatea sau „zonele de sacrificiu”. Aceste cadre sunt importante și ajută la explicarea modului în care anumite comunități devin expuse în mod disproporționat la daunele de mediu. Cu toate acestea, ele ne spun adesea mai puține despre ceea ce se întâmplă după aceea, despre modul în care comunitățile afectate reacționează și despre tipurile de muncă pe care trebuie să le depună pur și simplu pentru ca îngrijorările lor să fie recunoscute.

Anatomia unei rezistențe de lungă durată

În Băicoi, rezistența nu a început cu mari demonstrații.

• A început cu locuitori care încercau să înțeleagă de unde provine un miros ciudat.

• A continuat prin conversații cu vecinii, reclamații repetate la autoritățile locale și solicitări de informații.

• S-a extins prin participarea la consultări publice, documentarea incidentelor de mediu, măsurători independente, petiții, implicarea presei, acțiuni în instanță și proteste publice.

Locuitorii au petrecut ani de zile monitorizând poluarea, adunând dovezi și învățând cum funcționează instituțiile de mediu. Ei au devenit, fără voia lor, experți în gestionarea deșeurilor, legislație de mediu, proceduri administrative și comunicare publică.

Aceasta nu a fost o mobilizare temporară. A devenit o formă de muncă. Folosim termenul de muncă lentă de contestare pentru a descrie tocmai această activitate civică cumulativă, pe termen lung și, frecvent, epuizantă.

• Este „lentă” pentru că se desfășoară de-a lungul unor ani, nu al unor zile.

• Este „muncă” pentru că necesită timp, energie emoțională, învățare tehnică, efort organizațional și sacrificiu personal.

• Și este „contestare” pentru că scopul său final este de a provoca decizii, instituții și infrastructuri care produc daune mediului.

Conceptul răspunde, de asemenea, unei alte idei influente din studiile de mediu: noțiunea lui Rob Nixon de violență lentă (slow violence). Dacă poluarea acționează adesea ca o violență lentă, acumulându-se treptat în corpuri, peisaje și ecosisteme, comunitățile afectate de aceasta răspund frecvent printr-o formă de rezistență la fel de lentă. Temporalitățile daunelor și ale rezistenței se oglindesc reciproc. Degradarea mediului se desfășoară incremental; la fel și contestarea de mediu.

Cunoaștere versus Putere

O a doua constatare importantă a proiectului vizează relația dintre cunoaștere și putere. Pe parcursul conflictului de la Băicoi, locuitorii s-au lovit în mod repetat de scepticismul instituțional. Observațiile lor privind mirosurile, efectele asupra sănătății sau degradarea mediului au fost adesea tratate ca fiind subiective, emoționale sau insuficient de științifice. Cu toate acestea, aceste observații s-au bazat pe ani de experiență trăită și pe interacțiunea directă cu condițiile locale de mediu.

În multe cazuri, locuitorii știau mai multe despre realitățile cotidiene ale poluării decât instituțiile responsabile cu reglementarea acesteia. Prin urmare, ECOJUST evidențiază modul în care conflictele de mediu sunt, de asemenea, lupte pentru legitimitate, credibilitate și recunoaștere. Comunitățile trebuie să lupte nu doar împotriva poluării în sine, ci și pentru ca expertiza lor să fie luată în serios.

Această perspectivă are implicații care depășesc cu mult granițele României. În întreaga Europă Centrală și de Est, conflictele de mediu sunt adesea prezentate ca fiind consecințe ale slăbiciunii administrative, ale resurselor insuficiente sau ale unei modernizări incomplete. Deși acești factori contează, ECOJUST sugerează că ei spun doar o parte din poveste.

Injustiția de mediu este, de asemenea, modelată de distribuții inegale ale puterii, care determină unde este localizată poluarea, ale cui voci sunt auzite, a cui expertiză este recunoscută și cine poartă povara apărării interesului public. Comunitățile sunt frecvent puse în situația de a prelua ele însele povara monitorizării mediului și a responsabilizării, compensând limitările sau eșecurile instituțiilor de reglementare.

De aceea este important conceptul de muncă lentă de contestare. Acesta mută atenția de la poluarea în sine către oamenii care petrec ani de zile documentând-o, contestând-o și opunându-i rezistență. Ne amintește că justiția de mediu nu apare automat din reglementări, instituții sau politici publice. Ea este adesea produsă prin persistența cetățenilor care refuză să accepte daunele provocate mediului ca fiind inevitabile.

Poate că cea mai importantă lecție a proiectului ECOJUST este, prin urmare, nu doar că injustiția de mediu există, ci și că justiția de mediu în sine depinde de muncă – o muncă în mod covârșitor neremunerată, frecvent epuizantă și, mult prea des, invizibilă. Recunoașterea acestei munci nu este un simplu exercițiu academic. Este un pas necesar către înțelegerea modului în care se produc schimbările de mediu și de ce atât de multe comunități continuă să lupte, adesea împotriva unor șanse copleșitoare, pentru a-și apăra dreptul la un mediu sănătos.

Viitorul cercetării în domeniul justiției de mediu nu ar trebui să se întrebe doar unde este localizată poluarea sau cine suferă din cauza ei. Ar trebui, de asemenea, să se întrebe cine depune munca de a face vizibile daunele aduse mediului în primă instanță. Răspunsul, așa cum ECOJUST a descoperit în mod repetat, este reprezentat foarte des de înseși comunitățile afectate.

Proiectul: Doing Environmental InJustice: A Theory in Praxis (ECOJUST)

Contract de finanțare nr. 760077/23.05.2023, cod CF 133/15.11.2022

ECOJUST documentează expunerea disproporționată a grupurilor vulnerabile la riscurile socio-ambientale într-o regiune europeană puțin cercetată, rurală și non-vestică (Europa de Est). Abordarea noastră bazată pe studii de caz examinează relația dintre proiectele de dezvoltare și impactul lor asupra comunităților locale. Desfășurăm o cercetare calitativă multi-situată în patru locații din România – Roșia Montană, Valea Topologului, Valea Hârtibaciului și Câmpulung-Muscel – pentru a permite o analiză mai profundă a patru conflicte de mediu: minerit, tăieri ilegale de arbori, acaparare de terenuri și, respectiv, trafic de deșeuri.

Acest articol a fost publicat cu finanțare din programul „PNRR: Fonduri pentru o Românie modernă și reformată!”, în cadrul proiectului „Centrul de Ghidare a Carierei de Cercetător – Regiunea Centru” – COCerc, PNRR-III-C9-2022 – I10 / 7 /16.11.2023. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.