”Festinul” a avut loc în urmă cu 200 de ani, iar satelitul spațial IXPE al agenției spațiale americane NASA a detectat abia recent ecoul acestui eveniment, potrivit unui studiu publicat în revista Nature.
Sagittarius A* (Sgr A*), care își datorează numele faptului că a fost detectat în constelația Sagittarius, se află la 27.000 de ani-lumină de Pământ, în centrul galaxiei noastre. A fost observat pentru prima dată în anii 1990 de astrofizicieni, iar în urmă cu un an au apărut primele imagini care îi atestă prezența, potrivit RFI România.
Cu o masă de aproximativ patru milioane de ori mai mare decât a Soarelui și cu o vârstă de 13 miliarde de ani, Sgr A* “a fost întotdeauna văzut ca o gaură neagră latentă”, spune pentru AFP Frédéric Marin, de la Observatorul Astronomic din Strasbourg, care a condus lucrările de cercetare.
Sgr A* se află într-o stare de latență, la fel ca majoritatea găurilor negre supermasive din centrele galaxiilor care au înghițit toată materia din raza câmpului lor de atracție. “Puteți să vă imaginați un urs care intră în hibernare după ce a devorat tot ce se află în jurul său”, adaugă cercetătorul de la CNRS.
Dar echipa sa a descoperit că, la sfârșitul secolului al XIX-lea (perioadă stabilită prin estimarea distanței), monstrul a ieșit din starea de letargie și a devorat gazul și praful care au trecut prea aproape de el, timp de câteva luni, chiar un an, după care s-a “culcat” la loc.
În această perioadă, Sgr A* a fost “de cel puțin un milion de ori mai strălucitor decât este astăzi”, explică Frédéric Marin. Acest lucru este echivalent cu puterea găurilor negre supermasive extrem de active care produc quasari, cum ar fi congenerul său M87* din galaxia Messier 87, aflată la 55 de milioane de ani-lumină distanță.
Potrivit cercetătorului, apetitul crescut l-a trădat pe Sgr A* și au fost observate radiații neobișnuite care proveneau de la norii moleculari din vecinătatea sa: giganți din gaz și praf înghețat, “prin definiție reci” și care “nu ar trebui să emită atât de multă lumină în raze X (invizibilă pentru ochiul uman, n.r.)”.
“Intensitatea emisiei de raze X între somn și trezire (a găurii negre, n.r.) poate fi comparată cu un licurici ascuns într-o pădure care devine brusc la fel de luminos ca soarele”, adaugă CNRS într-un comunicat de presă.
După aproape 12 zile de observații, satelitul IXPE (Imaging X-ray Polarimetry Explorer) a reușit să detecteze polarizarea acestei lumini cu raze X, mai exact câmpul său electric și cel magnetic.
Ca o “busolă stelară”, polarizarea a arătat în direcția lui Sgr A* și sugerează că acesta a fost sursa radiației reflectate de norii moleculari. Acesta a fost “un ecou al activității sale trecute, pe care am reușit să o observăm pentru prima dată”, a declarat reprezentantul francez al consorțiului internațional al misiunii IXPE.
Densitatea unei găuri negre este de așa natură încât nimic nu îi poate scăpa, nici măcar lumina. Dar înainte ca materia să treacă de limita finală (numită orizontul evenimentelor) și să fie înghițită pentru totdeauna, ea se învârte, se încălzește și emite.
